Si tu ai un secret?

V-a trecut vreodata prin cap sa le spuneti copiilor vostri ca secretele sunt de doua feluri – “secrete frumoase” si “secrete urate”? Ei bine, mie nu… De fapt, este pentru prima oara cand am vorbit cu M. despre secrete urate; am avut mari emotii, dar tot mi-a fost infinit mai usor sa fac acest pas decat daca nu as fi avut cartea ca si punct de pornire.

La asta se reduce cartea Si tu ai un secret? (colectie Mai bine vorbim despre asta, editura Gama, autor Nuria Roca, ilustratii Marta Fabrega, traducere Laura Frunza): incurajeaza copilul sa comunice, sa verbalizeze starile ce le strabat sufletelele!

Ce imi place mult de la prima vedere, este faptul ca se foloseste cuvantul “si” in titlu. Daca ar fi fost formulat: Tu ai un secret?, copilul s-ar fi simtit diferit de ceilalti si i-ar fi facut mai mult rau decat bine intrebarea noastra, nu-i asa?

Vedeti cutiuta din coltul paginii drepte? Aceea este metafora pentru intreaga carte si a constituit si punctul de plecare in lectia noastra.

Capacul pus pe o cutiuta inseamna ca secretul dinauntru este unul frumos, pe care nu il dezvaluim deoarece tindem sa aducem o bucurie celui caruia dorim sa ii facem surpriza. 

Asa incepe cartea, trecand in revista diferite exemple de “secrete frumoase” intr-o forma interactiva, cel mic fiind, la tot pasul, incurajat sa adreseze si sa raspunda la intrebari propuse de autoare: 

“Stiai ca secretele frumoase sunt cele care te fac foarte fericit pe tine si pe cei apropiati tie?

Stii vreun secret frumos?

Pe de alta parte, capacul ridicat de pe cutie inseamna ca inauntru se afla un secret urat, pe care cel mic, sub nicio forma nu trebuie sa il tina ascuns, ci trebuie sa il impartaseasca unui adult in care are incredere, cel mai adesea, parintilor! 

“Stiai ca secretele urate sunt acele lucruri care te fac sa te simti nefericit? Uneori, secretele urate te ingrijoreaza tare mult. Singurul mod de a te simti mai bine si de a fi din nou fericit este sa-i spui secretul tau unui adult.”

Celui mic i se dau tot felul de exemple de secrete urate: te-a impins, lovit cu pumnul sau cu piciorul cineva, vezi cum copiii mai mari de la scoala fura banii de buzunar ai copiilor mai mici sau, situatia cea mai grava, cineva te atinge “intr-un mod care te face sa te simti nelalocul tau si murdar pe dinauntru.”

Vi se pare exagerat ultimul exemplu? Mie, deloc! Ba, dimpotriva, ma bucur atat de mult ca am prilejul de a vorbi cu micuta mea, acum, cat inca nu se rusineaza sau sfieste sa vorbeasca deschis cu noi, despre oameni care pot fi altfel decat noi…

Copiii sunt atat e fragili, in special in situatii de acest gen, atat de delicate! Trebuie invatati sa vorbeasca, sa spuna tot! 

Eu tin minte cum, anul trecut, un vecin apropiat noua, cand a salutat-o, i-a atins manuta – M. s-a tras speriata, aproape plangand, iar cand am venit acasa mi-a spus cat de mult a deranjat-o gestul!

Azi, i-am amintit de momentul acela si am felicitat-o pentru faptul ca mi-a spus atunci cat de mult a deranjat-o si am rugat-o sa imi promita ca, daca mai pateste ceva similar vreodata (acum, cat e mica sau cand va creste), neaparat sa ne dezvaluie acest lucru!

Noi am adus pe masuta multe cutiute, ale caror capace au ramas inchise, pentru ca la varsta ei, M. inca are doar secrete frumoase – am asezat, in fiecare dintre ele, cate un secret/surpriza la care ea a fost complice sau pe care ea insasi l-a gandit: cadouri de Craciun si felicitare pentru bunici, biletele cu mesaje frumoase pentru mami si tati, felicitarea pentru ziua lui tati, M. gateste bombonele cu miere pentru tati, M. deseneaza fluturasi pentru mami si tati, mic dejun pentru Fufu, Fifi si Puiul de Urs etc.

Am recitit cartea, M. a raspuns la toate intrebarile si ma bucur atat de mult sa vad cat de usor a inteles ideea asezarii secretelor frumoase in cutii cu capac, iar al celor urate, in cutii fara capac!

Am lasat-o sa plieze si sa aseze in cutiute fiecare secret frumos pe care i-l citeam inainte de pe biletele.

Aveam, insa, pregatite inca doua cutiute, pe care am rugat-o sa le tina deschise si despre care i-am spus ca le vom pastra pentru cand va avea secrete urate – sa fie convinsa ca mami si tati o vor asculta oricand, vor lua masuri, iar ea sigur se va simti mai bine atunci.

Sper ca v-am facut pofta de joaca, noi ne-am implicat la maximum in aceasta activitate, in speranta ca mesajul va ajunge corect la M., asa cum ne sfatuieste autoarea insasi in Ghid pentru parinti si educatori:

“Atunci cand ii cititi copilului aceasta carte, aratati-i ca sunteti entuziasmati si interesati de mesaj. Acesta va fi perceput corespunzator de catre copil doar daca ii starniti interesul si ii permiteti sa participe la distractie.”

Multumesc din nou editurii pentru increderea de a-mi lasa pe maini aceasta colectie de carti, ce va ajunge (atunci cand M. se va putea rupe de ele) pe mainile unei domnisoare deosebite, care anul acesta isi termina Masteratul in Psihologia Medicala! 

Este vorba despre surioara mea draga, despre care am scris in Ajun de Craciun si care, pentru ca nu a avut curajul de a-si marturisi “secretul urat” (faptul ca un coleg de scoala o batea crunt), s-a imbolnavit de diabet zaharat (insulino-dependent), la doar 9 ani – pe fondul socului emotional. Acum, cand M. are greutatea la care ajunsese sora mea la varsta de 9 ani, durerea si neputinta le resimt si mai puternic. 

Faceti doar un mic exercitiu de imaginatie – vizualizati un copil, asezat pe o banca, in statia de autobuz, care isi administreaza insulina in public (pentru ca a fost ghinionul ei ca autobuzul sa intarzie si sa nu aiba alta varianta), iar in jurul ei sa roiasca tot felul de nestiutori, care striga in gura mare si o arata cu degetul: “Uite la asta, se drogheaza!!!” 

Viata ei a fost complet intoarsa de la traiectoria fireasca, intr-o fractiune de secunda – poate daca eu as fi fost acasa si nu plecata la facultate, poate, poate, poate…mie mi s-ar fi destainuit si situatia acum ar fi fost alta…

Ea acum are 24 ani, este “un copil mare”, cu un vis mare – acela de a ajuta, de a vindeca sufleteste copilasi care patesc lucruri similare, deci carticelele acestea tare bine ii vor prinde.

De ce povestesc asta, acum, aici? Pentru ca sa incurajez si eu parintii sa isi invete puii de mici sa vorbeasca, sa marturiseasca! Durerea pe care o poti simti atunci cand realizezi ca totul este iremediabil intrece cu muuuuuult jena, rusinea sau pozitia de indiferenta in fata acestor probleme!

Multe lecturi inspirate va doresc!

(4 ani si 1 luna)