Descoperiri științifice – enciclopedii fantastice de la editura Prut

Nu puteți rata această serie de enciclopedii destinate copiilor! 

Ea cuprinde patru cărți apărute la editura Prut, scrise de Beverly Birch (traducere Sanda Albu), cartonate, cu ilustrații deosebit de frumoase, de dimensiuni potrivite pentru mânuțe de copii, a câte 40 de pagini fiecare, cu texte adaptate, gândite pentru copii, în ciuda faptului că subiectele tratate nu sunt unele ușor de digerat.

Eu sunt extrem de entuziasmată de existența lor pe piața din România! În sfârșit, copiii noștri pot învăța despre mari descoperiri din domeniul știintelor într-un mod drăguț, sub forma unei povești, nu doar din manuale!

Îi mulțumesc din suflet Ramonei pentru faptul că mi-a atras atenția asupra acestor titluri, pe care acum, după ce le-am lecturat și savurat, pot și eu să vi le recomand cu toată căldura.

Multe comentarii nu își găsesc rostul, prefer să vă invit să savurați ilustrațiile si fragmente pe care le-am selectat din cele patru cărți. Pot doar să vi le mai recomand o dată și să vă sfătuiesc să nu le ratați – nouă ne plac enorm și suntem extrem de bucuroși că ele există și în limba română!

Miracolul electricității – Povestea lui Benjamin Franklin

Pe înserat, fulgerele sfâșiau cerul întunecat cu izbucniri neașteptate de străluciri orbitoare. Benjamin Franklin se ridică de la birou și se apropie de fereastră, atras de magnificul spectacol.

Observă curios fiecare detaliu al traiectoriei fulgerului – flacăra scurtă, strălucitoare, care străpungea negura cu o lumină albă, orbitoare, și apoi tunetul asurzitor, ca al unei explozii în ceruri.

Franklin se gândi la trăsnetele, ale căror lovituri puteau oricând omorî un animal sau un om. Dacă ar lovi un copac, chiar si unul puternic, l-ar crăpa în două ca pe un chibrit. Trăsnetul ar putea spulbera, într-o clipă, turnul unei biserici sau, prelingându-se de-a lungul unor bucăți de metal, le putea topi, transformându-le într-un pârâiaș de lavă. […]

Nu putea uita ziua în care, acum mulți ani, el și prietenii lui au văzut pentru prima oară scânteia. 

Benjamin Franklin, aflat atunci în vizită, asista la un adevărat număr de magie: un băiat, agățat de tavan cu funii de mătase, și un om de știință care nu făcea altceva decât să frece un tub de sticlă de picioarele băiatului. În acel moment, părul băiatului se ridica țeapăn pe cap, în vreme ce scântei jucăușe curgeau parcă din nasul și mâinile sale – scântei lungi, care te pișcau de încheieturile degetelor dacă te apropiai de ele!

Lupta împotriva microbilor – Povestea lui Luis Pasteur

[…] Dumneata, domnule Pasteur, ești cel care i-ai pus pe jar pe băieții din Lille cu fascinantele dumitale lecții despre minunile naturii.

Nu-i așa că doar dumneata, dintre toți, poți rezolva marea problemă de la fabrica de prelucrare a sfeclei de zahăr? […] 

Mirosi ambele sticle. Le ridică și le privi în lumină din fiecare unghi posibil.

Niciuna din sticle nu-i oferi însă vreun indiciu.

Poate ca ar trebui să le analizez mai minuțios … Poate la microscop? își spuse el. O lentilă care să mărească imaginea lichidului ar putea să-mi arate lucruri pe care nu le-am putut vedea până acum.

Puse pe o lamelă de sticlă o picatură din borhotul bun și îl plasă sub lentile. Apoi se aplecă să privească atent picătura prin ocularul microscopului.

Ceva se mișca!

Pasteur clipi. Ajustă ocularul cu grijă, apoi se apropie și privi din nou.

Acum putea vedea că nu picătura de nămol era cea care se mișca – în picătură mai era ceva. Erau mici, gălbui, rotunde sau ovale și aveau niște puncte mai închise ce se agitau în interiorul lor.

Mica picătură era plină ochi de rotocoale agitate!

În cautarea radiului – Povestea Mariei Sklodowska – Curie

Marie se simțea de parcă ar fi ajuns, în sfârșit, pe vârful muntelui, pe care îl urca de ani de zile.

Își aminti de anii petrecuți în Polonia, pe când era o fetișcană. Totul fusese atât de greu! Să studieze științele fără ajutorul unui profesor care s-o îndrume, fiind ghidată doar de cărți, de ambiția ei și de visul ei de a avea voie să studieze alături de alți tineri într-o universitate.

A luptat ca să obțină banii necesari pentru plecarea în Franța. În Polonia tinerele nu puteau studia în universități. Universitatea din Paris era culmea viselor ei. […] 

Urcușul ei a început în ziua în care a citit pentru prima oară despre radiațiile invizibile.

S-a gândit că radiațiile X sunt destul de ciudate. Radiații de lumină pe care nu le poți vedea, dar care pot străbate hârtia, lemnul, metalul și – lucrul cel mai fascinant – corpul uman, permițându-ți să fotografiezi oasele unei persoane! […] 

O bucată dintr-un metal alb, numit uraniu, ce se afla închisă într-un sertar, a emis radiații atât de puternice, încât acestea au trecut printr-o foaie de tablă și una de hârtie neagră. Radiațiile au innegrit apoi pelicula fotografică, pe care a apărut o umbră având aceeași formă ca și bucata de metal. […] 

La trei ani și nouă luni după ce a susținut pentru prima oară că pechblenda conține radiu, Marie a reușit, în sfârșit, să separe o zecime de gram din noul element pur.

Suficient cât să-l poată arăta lumii. Victorie!

Bătălia pentru radio – Povestea lui Guglielmo Marconi

[…] Al douăzecilea secol nu împlinise încă doi ani la vremea la care micul grup lucra pe dealul înghețat și încă nu erau inventate nici televiziunea și nici radioul. În acele vremuri chiar și utilizarea simplă a electricității, pentru iluminat sau pentru antrenarea mașinilor, era încă un lucru nou. 

Dar oamenii deja știau să trimită mesaje cu ajutorul electricității: legătura dintre trimițător și primitor era făcută cu ajutorul unui cablu prin care trecea curent electric.

Fară cablu nu puteau transmite mesaje.

Asta era situația în momentul în care a intervenit Marconi.

Au urmat apoi luni de zile în care s-a jucat cu tot felul de bucățele de metal și de cablu, luptându-se să oblige vibrațiile să facă salturi mai lungi și să mărească distanța dintre echipamentul care le trimitea, numit emițător, și echipamentul care le recepționa, numit receptor.

La început, Alfonso căra receptorul prin casă de la un etaj la altul. Apoi îl cără pe terasa însorită. În cele din urmă, înarmat cu un steag alb cu care să semnalizeze că soneria bâzâia, se îndepărtă de casă, traversând câmpurile și livezile din apropiere.

Dacă mai cunoașteți titluri de cărți la fel de interesante, vă rog mult să le împărtășiți cu noi.

Un sfârșit de săptămână superb vă dorim!