Parenting,  Recomandari (carti),  Waldorf

Cărți frumoase de la editura Creanga Fermecată

Dragii noștri, îmi face o deosebită plăcere să vă invit astăzi într-o lume pe care noi am descoperit-o de foarte puțin timp, pe tărâmul editurii Creanga Fermecată

Vă întrebați de unde până unde Creanga de Aur? 

“Numele editurii vine de la CREANGA DE AUR, simbol pentru lumina din lăuntrul fiecărui om, lumină magică, ce îi permite să se unească şi să trăiască permanent în adevăr.” (sursa)

Cum am fost noi întâmpinați când am ajuns aici? Cu lumină din belșug, cu mult drag și extrem de multă emoție, cu texte rupte de cotidianul haotic și, nu în ultimul rând, cu ilustrații diafane, fără linii de contur, caracteristice pedagogiei Waldorf, ilustrații care, “[…] cu puţine detalii şi culori ce curg unele din altele, în infinite nuanţe şi variaţii, vorbesc, dialoghează, creează un univers ce stimulează imaginaţia şi îmbogăţesc interiorul. Copilul are posibilitatea (foarte importantă pentru dezvoltarea gândirii şi creativităţii) de a completa din interior cu alte imagini.” (sursa)

Noi ne-am cam luat la trântă cu unele dintre virgulele din texte, însă căldura, profunzimea și temele alese de către autoare ne-au făcut să citim pe nerăsuflate, să ne alimentăm sufletul, să nu mai dorim să ne oprim din această experiență aparte.

În articolul de azi veți citi descrierile a șapte dintre cărțile apărute la această editură (patru destinate copiilor și trei cu profil de parenting, deci destinate adulților).

Nu știu foarte multe despre pedagogia Waldorf, dar din primele rânduri de lectură am înțeles faptul  că aceste cărți doresc să ne ajute să facem diferența între educația religioasă și educația spirituală. Astăzi vi le prezint, iar mâine vă invit la un concurs ce are ca premii trei seturi a câte două dintre aceste cărți!

Titlul care pe noi ne-a emoționat cel mai mult (poate și din cauza faptului că deja ne gândim la Crăciun) este acesta, 3 Povești cu Îngeri, scrisă de Ileana Vasilescu (ilustrații Anca Apostol). 

Este o carte ce ne-a topit inimile, ne-a făcut să lăcrimăm, să facem o introspecție, să ne dorim să fim mai buni, mai empatici cu cei din jurul nostru și să începem să ne pregătim sufletele pentru Nașterea Pruncului.

[…] – În zilele acestea Îngerul trece pe la toți oamenii și le vorbește! spuse Veverița.

– Despre ce le vorbește Îngerul oamenilor? întrebă Filip.

– Le vorbește despre iubire, despre ce înseamnă a dărui și a face bine … răspunse morocănos Piticul care nu-i prea avea pe copii la inimă.

– Ce fel de iubire? se miră Filip.

– Despre iubirea aceea minunată care îngăduie tot, iartă tot, înțelege tot, se gândește doar la nevoile celuilalt, dăruiește …

– cei care-l aud încep să pregătească Crăciunul cântând și aprinzând lumânări. Nu-i așa Piticule? întrebă Iepurașul.

Pe la mijlocul lui noiembrie mama spusese că începe Postul…

– Ce este Postul? își întrebase Filip mama.

– Postul este adevăratul drum spre Crăciun, o scară spre Cer… Postul este o stare de sfințenie, adâncă bucurie, de iubire pentru oameni și mai ales pentru Bunul Dumnezeu.

A urmat o săptămână în care Filip a fost foarte cuminte și ascultător, n-a așteptat să i se spună ce are de făcut și a zâmbit tot timpul. Simțea o mare bucurie în suflet și ar fi vrut să o poată dărui tuturor. (fragment din Filip și cei 4 Îngeri ai Crăciunului)

Pe nerăsuflate am citit și Îngerul păzitor, povestea micuței Clara, o fetiță terifiată de întunericul nopții.

M. a rezonat pe deplin la experiența întâlnirii Clarei cu îngerașul ei păzitor și mi-a promis că, de acum înainte, va încerca să-și depășească și ea teama de întuneric:

– Fiecare om are un Înger, care îl însoțește pretutindeni, de când se naște și până în ceasul din urmă… Are grijă de el, îl sfătuiește când este mic, îl apără de primejdii. De aceea se numește Înger Păzitor. Apoi, când mai crește omul, Îngerul se trage deoparte și-l lasă pe om, să hotărască singur…

– Ești tot timpul cu mine?

– Da, tot timpul și de aceea nu trebuie să te temi!

Surâsul Cerurilor (text Ileana Vasilescu) conține 42 de povești absolut deosebite, care o însoțesc pe Fecioara Maria în drumul ei ca fiică, femeie, logodnică și mamă. 

Este o carte atââât de frumoasă (chiar și fără ilustrații), scrisă într-o manieră accesibilă copiilor (între 4 – 8 ani),  plină de simboluri, legende, cu accent pe educația spirituala, nu pe dogma creștină, carte ce ni se deschide în felul următor:

Iubite cititor,

Povestea este prima noastră școală esoterică.

Auzite din bătrâni, aceste povești ne restituie momentele de grație ale istoriei noastre sufletesc-spirituale. Iată de ce, primindu-le ca dar de suflet de-a lungul timpului, ca idee, imagine, metaforă, poveste cu tâlc după ce le-am înveșmântat cu smerenie în vorbe de iubire și credință, la rându-mi le dăruiesc: citiți-le cu inima, povestiți-le cu dragoste.

Maica Domnului face parte din viața noastră sufletească și spirituală personală. […]

Într-o lume tot mai neprietenoasă basmul, povestea, legenda sunt hrană spirituală, forță de viață, bine cuvântare…

Și iată un fragment din atât de emoționanta poveste Viermele-simbolul metamorfozei:

Cristos şi-a dat duhul şi Iosif din Arimateea a mers la Pilat şi a cerut trupul Lui, ca să-l îngroape după datină. Cu inima plângând ucenicii şi femeile L-au uns, L-au înfăşurat în giulgi, L-au pus în mormânt şi au prăvălit deasupra o lespede mare şi grea ca Timpul.

În această vreme Sfânta Maică, peste măsură de îndurerată, n-a vărsat nici măcar o singură lacrimă. Sta şi privea în jur, pierdută în durere. Ce ar fi putut-o mângâia? Deşi ştia rostul morţii lui tot simţea durerea…

Apoi deodată viermele se opri din devorarea frunzei, de parcă o auzise. El se aşezase pe spatele frunzei, către codiţă şi robotea de zor, să facă fir minunat şi să se înfăşoare. Muncea cu spor torcând fir străveziu, strălucitor, subţire, subţire, dar foarte tare şi în scurt timp s-a prefăcut într-o gogoaşă albă, pufoasă din mătase lucitoare…

Cum sta Maica şi se ruga pentru a nu se mai zbuciuma, în zori, când primele raze de soare au luminat locul, ochii i-au căzut iar pe gogoaşa de mătase, pe care o privise, cum se ţese, în ajun. Acum părea că mişcă…deodată s-a găurit şi încet, încet, încet din ea a ieşit …

Despre cartea “Nu mi-e frica, nu mi-e frica …de nimic!”, autoarea ei, Ileana Vasilescu, ne spune că are în spate o poveste reală: „Unii dintre noi sunt mai curajoși, câțiva însa avem nevoie de încurajări, confirmări și multă înțelegere atunci când vine vorba de propriile frici. […]

Copiii au frici, mai mari, mai mici, colorate sau nu, cu glas sau fără, cu forme sau nu. Am adunat într-o poveste cele mai mari frici ale celor mici, am presărat praf de curaj, am adăugat formule magice de iubire și vi le dăruim cu mare drag.

Și în această carte, ilustrațiile Ancăi Apostol complimentează din plin textul! Mie îmi amintesc de superba lână netoarsă, împâslită, un efect pe care, iată, artiștii reușesc să îl redea și cu pensulă și vopsea, direct pe hârtie.

O să vă placă mult și modul în care începe povestea:

“Acolo sus în cer Norișorii cei mici, copiii Norilor se adunau într-o poienița plină cu Stele şi se jucau ori stăteau de vorbă. Veneau toţi: Norişorii albi şi pufoşi de vreme bună, Norişorii alergători de primăvară, care se tot duc şi lasă cerul Soarelui cald şi Norişorii cei albi şi graşi de ploaie repede de vară, Norişorii gri de toamnă, Norişorii vineţii de furtună, Norişorii cenuşii şi scămoşi de ploaie lungă, Norişorii aşa-şi-aşa de lapoviţă şi grăsuţii Norişori alb-gri de ninsoare mare.

Veneau chiar şi Norişorii roz de apus de soare de iunie, şi Norişorii albi de sfârşit de august, Norişorii cei scămoşi de moină de munte şi Norişorii subţirei şi violet de apus de soare de toamnă târzie…şi Norişorii clăbuc de săpun, şi Norişorii ca valurile de mare…Mai erau acolo Norişori turcuaz, violet, indigo, verzui şi cafenii din ţara Marilor Furtuni.

În fine erau toţi acolo şi se zbenguiau pe săturate sub ochii grijulii ai mamei ori tatălui pentru că şi Norişorii, ca orice copil aveau mamă şi tată, câte doi ori patru bunici, unchi şi mătuşi…fraţi, surori şi verişori.”

Ce soluții găsesc norișorii pentru a-și învinge teama de întuneric, de singurătate, de doctor, frica de tunete și fulgere vă las să citiți singuri.

Povestea zilei de nastere este scrisă de Elena Merry Voiculescu (ilustrații Iulia Trif) și reprezintă un inedit, foarte bine documentat și argumentat „îndrumător” ce are ca subiect ziua de naștere a copilului.

Deși îmi este complet necunoscut ritualul Waldorf de sărbătorire a acestui moment unic din viețile noastre, m-am emoționat teribil de mult la citirea lor. Filologul din mine a rezonat cu fiecare rând, iar mama din mine și-a dorit, instantaneu, să își serbeze copilul în acest mod de acum înainte.

Iată ce ne dezvăluie autoarea ei:

Această carte s-a născut din dorința de a împărtăși colegilor din grupele și grădinițele Waldorf și nu numai, claselor 0 și 1, experiența a 20 de ani efectivi petrecuți într-o grupă Waldorf, trăirile, imaginile și cunoașterea dobândite în desfășurarea ritualului Zilei de naștere. […]

Cine sunt? De unde vin? Încotro mă îndrept? Care este scopul meu pe Pământ? Sunt întrebări, pe care ni le punem în momente diverse ale vieții noastre, dar le trăim cel mai intens în preajma Zilei de naștere și a Marilor Sărbători ale Anului. […]

Dimensiunile cosmic-divine ale conținuturilor Jocului și Poveștii zilei de naștere, prezența Lumii Spirituale prin alegerea Îngerului păzitor, Soarelui, Lunii, Carului Mare cu 7 stele, îl poartă pe copil ACASĂ, în afara spațiului și timpului și de fiecare dată, ritmic, trezește câte puțin din conștiența adevăratei naturi a ființei umane.

Și un fragment din povestea ce precede partea practică a cărții:

Undeva în Împărăţia Cerului, într-un loc minunat, într-o Grădină magică putem spune, trăiau Suflete-copii-băieţi şi Suflete-copii-fetiţe. Fiecare Suflet-copil-fetiţă şi fiecare Suflet-copil-băiat era însoţit de o Fiinţă de lumină minunată, cu care se juca, cânta, învăţa şi se bucurau împreună de mireasma florilor multicolore, de cântul minunat al păsărilor, de verdele curat al ierbii, al copacilor şi de albastrul nesfârşit al Cerului.

Jocul lor preferat era cu o sferă de lumină aurie, pe care şi-o dăruiau unul altuia cu o bucurie nemărginită. Odată, nu se ştie când, pentru că în Grădina Cerului nu există zi şi nu există noapte, ci doar o lumină veşnic blândă, caldă şi primitoare, deci odată, un Suflet-copil a aruncat sfera lui de lumină şi aceasta s-a rostogolit, s-a rostogolit, până a ajuns la portiţa Grădinii. Sufletul-copil a pornit după ea şi când s-a apropiat de portiţă, o dorinţă puternică l-a cuprins şi a deschis-o. Deodată a zărit de acolo de sus, Împărăţia Pământului, iar pe Pământ a văzut-o pe mama lui şi în ochii mamei, pe tatăl lui. Un dor necuprins a învăluit acest Suflet-copil de a merge la părinţii lui, spre a le dărui din lumina, căldura şi iubirea cerească. Sufletul-copil s-a dus la Îngeraşul său şi i-a spus:

– Dragul meu Îngeraş, eu vreau să merg la părinţii mei,la fraţii şi surorile mele pe Pământ pentru a le duce din darurile cereşti, pe care le port cu mine. […]

Extrem de profundă, scrisă de Ileana Vasilescu și parte din colecția Gifted Parents & Teachers, Mama care educă singură are o poveste atât de actuală, de palpabilă, aș putea spune. Iată cum a fost ea concepută:

Mi-am propus cu multă vreme în urma să mă ocup de parenting. Problematica specifică mamelor singure mi-a venit în întâmpinare prin cele două reviste online pe care le păstoresc.

Doi ani la rând am avut şansa să perticip la proiectul “Culori şi forme” care se ocupă de mamele victime ale violenţei domestice…Trăirile mele au fost de maximă intensitate în toate felurile: ca percepere a atmosferei lor interioare, ca empatie, ca stabilire a unei legături afective cu ele ca grup.

Am făcut mai întâi un curs on line “Mama care educa singură”. Apoi cursul a devenit carte. Cât timp am scris cartea, nu m-am gândit la mine ca la o mamă singură. Cumva mă simţeam în postura sfătuitorului empatic, care susţine pe cineva aflat “în fundul prăpastiei sufleteşti”. […]

După divorţ, ca mai toată lumea am clacat. Apoi mi-am propus să fiu “tare” pentru copiii mei. Am fost tare, asta însemnând câteodată verticalitate, alteori băţoşenie, uscăciune, rigiditate. Şi am fost atât de “tare”, încât niciodată nu m-am gândit la mine, ca la o mamă singură, ci doar la ceea ce aveam de făcut. Dar de fapt am fost o mamă singură şi când exsoţul meu, căpitan de marină era mai mult plecat şi după ce am decis să ne vedem fiecare de drumul său.

Ieri m-am gândit la mine ca la o mamă singură, ca la o mamă, care educă singură. Singură am crescut cei trei copii cu greşeli, dar şi cu inspiraţii. Sunt mari şi fiecare pe picioarele lor. […]

Cartea propune conturarea unui fir roşu prin hăţişul dramatic al unei situaţii de separare dintre mamă şi tată (divorț, deces, separare temporară, neimplicarea unuia dintre parteneri) care să conducă la recăpătarea, în cel mai scurt timp posibil, a echilibrului personal, a echilibrului ca părinte, ca familie, echilibru care să permită reconfigurarea existenţei în noile condiţii, asistarea emoţional-sufletească şi spirituală a copilului, găsirea de soluţii optime. […]

Sigur ne întrebăm cum ajunge o mamă să educe singură. Una dintre cauze şi cea mai tristă, este decesul partenerului. O altă cauză este „dispariţia din peisaj” a tatălui biologic când a aflat că vine pruncul. O a treia cauză şi de departe cea mai dureroasă, este separarea, divorţul. Dar cea mai frecventă şi împovărătoare cauză este neimplicarea partenerului, fie că am divorţat, fie că este prea ocupat, fie că l-am luat la pachet cu această mentalitate: de copii se ocupă femeia! 

Oricare ar fi istoricul: iată-ne mame care educă singure!

„Cartea își propune ca pe lângă informație să ofere descrieri, exerciții, activități, care să facă posibilă dobândirea de abilități ce permit lucrul la propriul temperament și însoțesc copilul în armonizarea temperamentului propriu. […]

Identificarea temperamentului copilului și dobândirea temperamentului de dascăl sunt esențiale în educație. Basmele sunt bagheta magica pentru armonizarea temperamentelor și clădesc un suflet bogat și sensibil.” (fragment preluat din carte)

Iată Povestea temperamentelor:

Undeva la munte pe un drum forestier, furtuna a răsturnat un stejar bătrân. Trunchiul lui viguros barează drumul în aşa fel că nu se poate trece decât, dacă trunchiul este dat în lături.

Pe drum se vede un om. El merge cu pas nehotărât de parcă ar vrea să se întoarcă. Se gândeşte la necazurile lui, la durerile lui, la greutăţile, pe care le-ar putea întâmpina acolo unde merge. Când ajunge lângă stejar se opreşte. Îl priveşte cu ochii mari, iar colţurile gurii se lasă imperceptibil în jos.

– Numai mie mi se putea întâmpla! Acum ce să fac? Cum să-mi continui drumul? Poate ar fi mai bine să mă întorc! Dar cel care mă aşteaptă o să se supere… Nemulţumiţi vor fi şi cei de acasă. Ce să fac? se întreba el cercetând trunchiul stejarului şi constatând că nu poate fi nici ocolit, nici escaladat…

În vremea aceasta alt drumeţ se apropie. E durduliu, se mişcă agale. Vede copacul. Tace… Se gândeşte…

Primul îşi zice în sine: „ăsta n-a dat nici bună-ziua, tace de parcă ar fi singur…”

Al doilea drumeţ deschide gura să zică ceva… renunţă, dă din mâini a lehamite. Se aşează în marginea drumului, îşi desface traista cu mâncare şi se aşează liniştit şi fericit, că poate mânca mai devreme: „Ce pace, ce liniște, păsărelele cântă, miroase a cetină de brad, iar brânza, ceapa şi pâinea sunt atât de gustoase…!”

În vremea aceasta, primul călător cântăreşte din ochi stejarul, dă din cap înnegurat: „Numai eu puteam avea aşa un ghinion, numai mie mi se întâmplă toate…!”

Nu trece multă vreme şi apare al treilea călător. Merge cu pas săltat, fluierând vesel. Inima lui saltă de bucurie pentru că viaţa este atât de frumoasă, pentru că un drum înseamnă oameni noi, întâmplări noi şi interesante… Acum merge la târg, unde sunt şi lucruri atât de neaşteptate şi atrăgătoare. Ajuns în faţa stejarului exclamă, dându-şi pălăria pe ceafă:

Ce interesant, un stejar doborât! E tăiat? Sau l-a rupt furtuna? Nu părea aşa puternică furtuna! Câţi ani o fi avut stejarul? Câte o fi văzut şi auzit? Câte taine o fi păstrând? Ce drept e! Cam câţi ştacheţi s-ar putea scoate din el? Ar fi bun de mobilă… se mira el cu glas tare… vorbind cu toată lumea şi cu nimeni… În vremea asta mergea pe lângă trunchi în sus şi în jos, cercetându-l cu deamănuntul…

Credeţi că-l putem da deoparte? Se adresă celorlalţi doi. E foarte mare, ar trebui mulţi oameni şi ar fi foarte multe probleme…răspunse primul călător.

Cel care mânca continuă să mestece ca şi cum ar fi fost singur, savurându-şi mâncarea. „Ce s-ar mai fi putut spune?”

– Păi, eu o să mă uit în jur, după fragi şi ciuperci, până una alta… zise ultimul venit afundându-se în pădure…

Pe drum se aude tropot de cal. Se apropie al patrulea călător. Se opreşte lângă trunchi, descalecă şi vorbeşte repezit:

– Trebuie să-l dăm deoparte! Hei, tu de colo, care mănânci, ai un cuţit? Şi dumneata, care priveşti, vino să mă ajuţi…

După o jumătate de oră de muncă, cei trei au ciopârţit şi mişcat crengile stejarului, ca să poată trece şi şi-au continuat drumul…

Apare şi al treilea călător din pădure, cu fragi în burtă şi ciuperci în pălărie… Vede că cei doi au dispărut, dar vede şi locul de trecere.

– Ie-te, ai dracului, au plecat fără mine!!!

Fluierând vesel şi mulțumit îşi continuă drumul.

Ați recunoscut cele patru temperamente?

Sensibil subiect și acesta al mustrării (mai ales atunci când ești părinte și/sau cadru didactic), nu-i așa? 

Cât de mult bine sau rău le facem copiilor (și nu numai) atunci când nu suntem diplomați, când nu știm să ne alegem cuvintele atunci când dorim să aducem îmbunătățiri în comportamentul lor?

De ce nu am mustra cu poveste?

Autoarea cărții, aceeași Ileana Vasilescu, ne spune:

Copiii speciali din ziua de azi nu pot fi mustrați decât cu poveste.

În viața de toate zilele suntem adesea puși în situația de a certa. O putem face în mod obișnuit, dar ne putem oferi șansa de a ne însuși ” Arta de a mustra”.

În prima parte a cărții găsim 142 povesti cu tâlc, însoțite de posibilele sensuri, subiecți-țintă și informații referitoare la locul și momentul în care poveștile pot fi puse în aplicare. 

În a doua parte a cărții există un ghid care ajuta la dobândirea îndemânării de a mustra cu poveste.

Haideți, în încheierea articolului de azi, să citim povestea numită Prietenul:

Povestea vorbește de încredere în propriile principii și refuzul compromisului.

Un om dușmănit, detestat și contestat de cei, în mijlocul cărora muncea și trăia, a fost întrebat, cu mirare, de către unul din apropiați:

– Cum faci de ești fericit? Ești calomniat de toți, contestat, dezaprobat, iar tu ești mereu vesel și senin și-ți vezi de îndatoririle tale, cu seriozitate! Nu te temi de nimic?

– Eu știu, că Dumnezeu este foarte puternic și este de partea mea!

Spunem povestea: celor deprimați, ori contestați, unora gata să facă compromisuri, omului gata să cedeze în fața dificultăților, celor profund credincioși, cui uită că nu este singur niciodată.

Vă mulțumesc pentru că ați avut răbdare să parcurgeți acest articol stufos și vă învit mâine, așa cum vă anunțam la începutul articolului, la un concurs frumos, cu premii alese dintre cărțile prezentate azi.

O seară minunată tuturor!

2 Comments

  • namaste

    buna ziua! cunosc editura Creanga fermecata si avem si noi Povestea zilei de nastere si Nu mi-e frica de nimic, intr-adevar continutul este foarte accesibil chiar si copiilor mai mititei(eu avand 5Y si 2Y a avut mare priza povestea despre zziua de nastere), eu am ramas fascinata de modul in care se sarbatoreste in Waldorf ziua de nastere a copiilor, am asistat personal la Timisoara, este totul minunat! pe viitor mi-ar placea sa am cartea despre mamele care educa singure, sa o fac caodu unei prietene dragi.va multumesc!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.