Joseph Haydn (“The Farewell Symphony”)

De ieri am intrat in cea de-a patra saptamana de studiu al pianului (cu programul Soft Mozart). Muncim mult, dar rezultatele deja incep sa se vada, iar “recompensele” pe care ni le ofera acest minunat instrument reusesc sa stearga din obosela si lacrimile care au insotit momentele de aparenta neputinta si frustrare. Spuneam, fara nicio rezerva, ca este perioada ce ne implineste la maximum, avand in vedere cat de mult iubim, toti trei, muzica clasica. 

Primul segment din curricula pe care o parcurgem ii este dedicat, la categoria “music appreciation”, lui Haydn (cu accent pe “Simfonia Surpriza”) si spun cu toata sinceritatea ca nu as fi crezut niciodata ca ne putem distra intr-o asemenea masuta invatand despre simfonii si compozitori!

Inainte de a trece la studiul propriu-zis, am recitit cu M. cartea “Orchestra”, pe care v-am prezetat-o in acest articol: am revazut categoriile de instrumente, definitia unei ochestre, dar si a unei simfonii si multe, multe alte detalii interesante.

Dupa aceea, am trecut la cartea The Farewell Symphony, scrisa de Anna Harwell Celenza si ilustrata de JoAnn E. Kitchel.

O recomand din tot sufletul, chiar si copilasilor care nu studiaza muzica, dar care doresc sa invete, intr-un mod inedit, sub forma de poveste, despre personalitati ce au marcat istoria lumii (fie ele si “doar” muzicale). Este splendid realizata, din carton de cea mai buna calitate, gros, ilustratiile sunt viu colorate si foarte sugestive, iar CD-ul ce insoteste cartea este cireasa de pe tort. Cele doua simfonii de pe suportul audio (“Simfonia Surpriza” si “Simfonia nr. 31”) sunt atat de frumoase, pot fi asculate in paralel cu lectura cartii, dar si individual, in activitati precum cele pe care le propun inspre finalul acestui articol.

Imi place tare mult modul in care scrie aceasta autoare. Povestea pe care o suprinde in cartea ei nu este una fictiva, dar nici nu are iz de memorialistica, de document sec si deloc atractiv pentru copii. 

Din cartea aceasta aflam cum Franz Joseph Haydn si-a petrecut aproape 30 de ani din viata lucrand pentru printul Nikolaus von Esterházy: el compunea muzica solicitata de print (cate o lucrare pe saptamana), tot el era responsabil de buna functionare a instrumentelor, era vocea si reprezentantul muzicienilor, carora trebuia sa le fie exemplu pana si in vestimentatie:

The composer was a kind of music director, and soon earned the nickname “Papa Haydn”.

Prince Nicholas isn’t easy to work for – just ask famous composer Joseph Haydn. When the prince isn’t demanding chamber music, operas, and ballets to entertain his guests, he wants dance music for balls, outdoor music for his walks in the garden, and dinner music for meals. Haydn and twenty-two musicians under his care are kept quite busy at the princes’ summer estate in Hungary.

As summer fades into autumn, the musicians grow increasingly homesick. It seems that Prince Nicholas will never return home to Austria, and when Haydn mentions the musicians’ distress, the prince threatens to fire the entire orchestra! 

In imaginea de mai jos ii puteti vedea pe muzicienii extrem de suparati, in frunte cu celebrul violonist, Tomasini, poate cel mai razvratit si mai curajos dintre toti ceilalti.

Nemulţumirea creştea vertiginos, pe măsura poftei de muzică a prinţului. Fire generoasă şi înţelegătoare, Haydn căuta modalitatea de a-l face pe prinţ să înţeleagă că provizia de răbdare s-a epuizat. Un protest ar fi fost cea mai proastă soluţie. Cum aflase că alteţa sa ar dori o simfonie nouă, ca să poată visa în voie, ideea salvatoare veni îndată. O simfonie în care… Zis şi făcut. Tonalitatea aleasă, fa diez minor, potrivită pentru a exprima, în gustul veacului, tristeţea şi nemulţumirea, i se păru ideală pentru ce avea de „comunicat” (am citat din cronica muzicalace mie imi place foarte mult, scrisa de catre Costin Tuchila).

Cartea surprinde in mod exceptional cele patru parti ale simfoniei, fiecare asociata cu cate o stare sufleteasca, pe care Haydn a avut inteligenta sa i le “spuna” printului:

O primă parte cu o temă relativ dramatică, uşor de reţinut, intonată de viori, un Adagio melancolic, în ton aproape romantic şi în care un critic a văzut expresia muzicală a „dorului de casă”, un Menuetobişnuit. Surpriza apare în partea a IV-a. După un început în tempo rapid, muzica se linişteşte. Pe rând, instrumentele tac iar instrumentiştii îşi părăsesc pupitrele stingând lumânările. Pleacă mai întâi primul oboist şi al doilea cornist, apoi fagotistul, urmat de al doilea oboist şi primul cornist. Se retrag contrabasistul, violonceliştii, violiştii, violoniştii. Rămân, pentru a dialoga în câteva măsuri agonice, primul violonist şi primul violist. Vioara întâi încheie stinsSimfonia nr. 45 în fa diez minor, care avea să fie numită „Despărţirea”. Sau, dacă vreţi, Simfonia lumânărilor… 

Dacă e să-l credem pe unul dintre biografii lui Haydn, prinţul von Esterházy ar fi oftat uşor, murmurând: „Dacă toţi pleacă, ar fi bine să plecăm şi noi.” (citat din mai sus mentionata cronica muzicala).

Prima activitate pe care am parcurs-o dupa citirea cartii a fost aceea de a asculta, cu mare atentie, cele patru parti ale simfoniei. I-am dat M-ei in manuta 4 creioane colorate: unul rosu, unul galben, unul albastru si unul violet. A incercat sa asocieze cate o culoare cu muzica pe care o asculta – rosul se potrivea perfect cu tonul nervos in care incepe piesa; albastrul, cu melancolia si tristetea care ii si smulg printului o lacrima (in partea a doua); galbenul, cu senzatia de luare peste picior a printului, iar violetul, cu partea de final, in care printul declara ca muzica este maiestuoasa, divina, dar si pricepe mesajul pe care Haydn a dorit sa i-l transmita.

Cea de-a doua noastra preocupare a vizat partea finala a simfoniei (poate cea mai surprinzatoare si mai captivanta pentru un copilas), cea in care instrumentele parasesc, rand pe rand scena.

Am ales sa vedem, nu doar sa auzim, aceasta memorabila “scena”, iar M. s-a distrat de minune – a fost un exercitiu excelent de observat si reperat instrumentele muzicale.

A urmat o glifa de auditie, asemanatoare celei pe care am completat-o la lectia pe Spargatorul de nuci.

De data aceasta, am ales “Simfonia Surpriza” (partea a doua):

Ce sa mai adaug? M. a improvizat instrumente, s-a bucurat si mi-a intrecut orice asteptare!

Pe masura ce asculta piesa, alegea culorile pentru a completa fisa cu Haydn. 

Dupa ilustratiile din cartea prezentata mai sus, am realizat acest printabil, pe care cu drag vi-l pun la dispozitie (aici).

Asa isi declara M. iubirea fata de acest compozitor:

Multa sanatate si joaca minunata va dorim!

(5 ani si 2 luni)