Esti pretios

“Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi. […] Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni.”

Am spus-o in multe randuri si ma repet: noua Max Lucado ne place enorm! Am primit multe feedback-uri de la mamici care au cumparat cartile lui si toate sunt pozitive – nu ai cum sa nu ii placi personajele, povestile, finalul intotdeauna deschis interpretatilor (subtila metafora pentru liberul arbitru ce se gaseste in fiecare dintre noi).

Despre Cel mai minunat dar scriam aici; intre timp am reusit sa achizitionam intreaga colectie, pe care de-abia astept sa v-o prezint.

Daca ma intrebati care dintre carti este mai frumoasa, care merita sa fie cumparata mai intai, ma tem ca nu va pot ajuta – nu putem alege, toate ne plac in egala masura si stiu doar ca pe oricare dintre ele alegeti sa o cumparati, nu veti fi dezamagiti.

Esenta volumului Esti pretios (autor Max Locado, ilustratii Sergio Martinez si traducere Ana-Maria Dunca) sta in citatul ce imi incepe articolul de fata si pe care ar trebui cu totii sa il intelegem, sa ni-l insusim si sa il repetam copiilor cat de des posibil!

Din pacate, traim intr-o lume ahtiata dupa etichetari, o lume in care valorile sunt rasturnate, in care suntem obligati sa “ne aliniem”, sa ingrosam randurile oilor, in numele spitirului de turma.

Celor mici le este extrem, extrem de greu sa faca fata “bulinelor negre” primite, fie la propriu, fie chiar la figurat si tare bine ne mai prind cartile precum cea de fata, care invaluite in poveste frumoasa, le arata cum se poate gestiona o astfel de situatie.

In intreaga colectie, micutul Pancinello este personificarea noastra, a celor care mai bajbaim, mai punem intrebam, ezitam si suntem dezorientati de ceea ce se intampla in jurul nostru.

In toate aceste carti, Pancinello invata o lectie importanta, ce ne pune pe ganduri pe fiecare dintre noi – toate se rezuma la iubirea parintilor pentru copiii lor, implicit la iubirea divina pentru fiecare om in parte.

“Locuitorii din Wemmik, erorii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. 

Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intregul orasel.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi orasel.”

“De dimineata pana seara, zi dupa zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt.

Fiecare omulet avea o cutiuta plina cu stelute aurii si o cutiuta plina cu bulinute negre.[…] 

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsit, intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.”

Cum va suna scena cu bulinele negre? Pe mine se zbarleste parul, cu atat mai mult cu cat in aceasta perioada a anului multa lume face bilanturi scolare (dezastruoase) si incep sa fiu tot mai convinsa ca daca inca nu am innebunit cu totii, o vom face in curand. 

Scenariul acestei carti se muleaza atat de bine pe societatea de azi, pe ceea ce se intampla intre copiii nostri si, ce e mai rau, pe modul in care multi educatori/profesori se comporta cu elevii lor.

Singurul sprijin al copiilor nostri suntem noi, parintii lor. Noi trebuie sa-i echilibram, sa ii asiguram ca ii iubim indiferent de stelute aurii sau buline negre. Cat timp acestea nu vin din partea noastra, a propriilor lor parinti, ele nu conteaza nici cat negru sub unghie.

Este si lectia pe care o invata Pancinello:

“Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine![…] Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? […] Conteaza doar ceea ce gandesc eu. Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita! […]”

Pancinello incepu sa rada:

“Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine? […]”

“Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!

Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!”

Cum M. este un mare fan Max Lucado, si aceasta carte a fost citita si rascitita de nici nu mai stiu cate ori. 

De fiecare data discutiile de dupa lectura au fost unele lejere si deloc filosofice. Am lasat ca timpul sa-i aseze toata informatia si doar acum am dus mesajul cartii putin mai departe. 

Acum M. intelege ca mami si tati sunt exact ca Eli, isi iubesc neconditionat puiul si ii cunosc sufletelul mai bine decat oricine altcineva de pe aceasta lume. Mai stie si ca este excelent faptul ca nu pune etichete (este una dintre regulile casei noastre, pe care i-am transmis-o de cand era foarte mica), dar si ca nu trebuie sa se lase doborata de etichetele pe care i le vor pune oamenii pe parcursul vietii.

Suna foarte idealist, insa cred cu tarie ca daca purtam, de la varste mici si constant, aceste discutii cu puiutii nostri si daca le si demonstram in permanenta ca nu ne pasa de etichetele pe care le aduc “de afara”, ii putem ajuta sa suporte un picut mai usor presiunile la care sunt supusi in special atunci cand ajung la scoala.

Ma pregateam sa ii explic M-ei ca Eli este Dumnezeu insusi, dar mi-a luat-o inainte, se pare ca a dedus singura faptul ca Eli nu este doar creatorul micutilor wemmikieni, ci a intregii lumi. 

Siti deja, am repetat-o de multe ori, am mari lacune in studiul religiei, deci pe mine carti precum cea de fata ma ajuta enorm sa-i vorbesc aceasta “limba”. 

Pasii nostri sunt micuti, timizi, dar baza am inceput sa o asezam, de acum inainte ne vom bucura de “constructia” in sine.

Voi il cititi pe Max Lucado? Cum vi se pare?

(4 ani si 6 luni)