Visul licuriciului

Pe vremea aceea, pădurile erau pline de vise. Creșteau nestingherite la umbra ciupercilor; uneori le găseai sub mușchiul verde și moale de pe scoarța copacilor, iar în diminețile răcoroase de vară stăteau tolănite pe câte o frunză de nufăr.

Frumoasă din cale-afară este această a doua carte, Visul licuriciului, scrisă de Laura Pamfiloiu! Dacă în aticolul precedent v-am vorbit despre „povești cu nasturi”, azi am să vă invit într-o lume a viselor… create de licurici!

Pe noi atât de mult ne-a impresionat gândul că licuririi sunt cei care făuresc visele, că felinarele lor strălucesc mai mult sau mai puțin în funcție de cât de mare sau mic este visul care sălășluiește în el.

Oh, și ce drăgălașe, delicate și inspirate sunt ilstrațiile create de Flavia Chiper!

Cum să nu te emoționezi, tu ca părinte, când citești următoarele rânduri:

Ziua în care s-a născut a fost cea mai fericită zi din viața părinților lui. Era mic, avea două antene minuscule pe cap, piciorușele tremurau ușor ca niște fire de mătase. Din momentul în care a venit pe lume, un zâmbet larg îi lumina fața. Avea niște aripioare străvezii, atât de subțiri, încât păreau două perdele de apă. Ce mai, era perfect!

Ne plac atât de mult metaforele inserate, cu multă dibăcie, printre rândurile poveștii al cărei mesaj poate fi înțeles ca atare sau ca o inițiere a copiilor în lume. Visele lor trebuie încurajate și susținute, frumusețea particularității fiecărui copil trebuie apreciată și valorificată corect de către părinții pe care micuții îi iau drept model.

De la fereastra licuriciului se vede întreaga pădure, așa cum prin ochii oricărui copilaș e bine să se vadă întreaga lume.

Toți cei din neamul lui erau culegători de vise, deci aștepta și el, cu mare nerăbdare, să-i crească aripioarele ca sa poată și el culege vise:

Familia de ciocănitori le prefera pe cele mici, cât niște boabe de piper, pudrate cu tuș și pline de gâdilici. 

Licuricii le culegeau doar pe cele coapte bine. Le îndesau în felinare, iar noaptea, când pădurea dormea, zburau cu ele pe la toate porțile. Visele scânteiau ca într-o ploaie de artificii. Spre dimineață luminițele păleau, și unul câte unul felinarele se stingeau, semn că visele au ajuns la visătorii lor.

Povestea continuă frumooos de tot, dar ceea ce se întâmplă cu licuriciul nostru vă las să descoperiți de unii singuri.

Vă mai spun doar că și această carte se termină cu exerciții/jocuri de imaginație, prin intermediul cărora copiii vor duce subiectul poveștii mai departe:

~ Dacă ai culege un vis pentru părinții tai, care ar fi el?

~ Desenează și tu o pădure în care cresc vise.

Noi am recitit și frumoasa carte a lui Eric Carle, Shine with the Very Lonely Firefly, despre care am scris vara trecuta, aici.

Iar azi vom viziona (oare pentru a câta oară?) superbul film Maria Mirabela, despre care am scris în acest articol.

Ca să rotunjim frumos joaca noastră, am creat micuța noastră pădure de vise, întocmai ca în cartea ce face subiectul articolului de față.

Am pornit de la această idee și am ajuns la ceea ce vedeți!

Mușchiul de pădure (chiar dacă este artificial), crenguțele, ghindele și alte elemente ce amintesc de pădure nu puteau lipsi.

Iar o micuță instalație cu beculețe a creat întreaga magie!

Lăcașul bateriei se prinde de interiorul capacului și… puf…vraja e gata, avem zeci și zeci de licurici în casă.

Mai are rost să vă spun cât de fascinată stă M. seara, pe întuneric, și vorbește cu piticuții din borcănaș?

Sau cum ne propunem să adunăm vise mari și mici în el?

O zi cu vise frumoase vă dorim tuturor!

(6 ani și 6 luni)