Povestile domnisoarei Firicel

Azi doresc sa va prezint una dintre cele mai indragite carti din casa noastra, Povestile domnisoarei Firicel, scrisa de Andreea Demirgian si ilustrata de Oana Bucur (editura Aramis).

Imi amintesc perfect de ziua in care am primit aceasta carte, starea pe care am simtit-o la vederea ei: ajunsese coletul cu ceea ce comandasem pentru sarbatori, carti despre care, in mare parte deja v-am povestit, altele pe care le pastram pentru momente precum acesta, in care M. sa fie pregatita pentru ele…

Am scos cartea din pachet cu senzatia ca pun mana pe o comoara – era finuta de tot, desi in format mare, eleganta, in tipla (ceea ce ador pana la cer si inapoi, caci foarte multe carti ajung la noi atat de prafuite, incat iti vine sa fugi de ele, motiv pentru care tot timpul ramanem in pana de alcool sanitar). De pe coperta lucioasa te farmeca o fetita cu o mutrita ce te topeste din prima secunda in care o vezi – pe chipul ei radiaza o seninatate si o liniste atat de molipsitoare!

A urmat surpriza de a gasi un cd audio, pe care se gasesc toate povestile (Un pui de arici cu ochii mici, Doua anotimpuri, De ce merg copiii la gradinita?, O poveste despre ingeri, Povestea printesei Imputicel, Povestea pasarii maiestre si Secretul ciocolatei), in lectura fenomenala a Andreei Demirgian, insasi autoarea cartii!

Ei, si cand am deschis cartea, mi s-a taiat rasuflarea – ilustratiile Oanei Bucur te vrajesc inca de pe coperta, dupa cum va spuneam, iar interiorul este… magic! Punerea in pagina este geniala – la mijlocul cartii, pe o hartie galbuie, ca de papirus, se insira toate textele povestilor. Ilustratiile povestilor incadreaza superb textul acestora.

Recunosc, m-am bucurat cand am vazut cd-ul, dar nu ma asteptam ca M. sa fie extraordinar de incantata de el – ea are o fixatie, nu ii place sa asculte voci straine sub nicio forma, in special inainte de somnic. Ei trebuie sa-i citesti si cate 4-5 carti deodata, pana cand iti amorteste limba si tot nu se indura sa-ti dea o pauza si sa lase “alte voci” sa-i spuna povesti.

Ei bine, cartea aceasta inseamna pentru noi trecerea unui urias prag! De ce? Pentru ca este pentru prima oara cand M. doreste sa asculte povesti audio! Mai mult decat atat, de zile intregi, doar asta vrea sa mai asculte, doar domnisoara Firicel o duce pe bratele lui Mos Ene.

Vocea Andreei este deosebita si veti simti, din prima clipa, diferenta dintre lectura ei si una, sa spunem, a unui actor – ea a scris cartea, ea stie si simte exact ce sa puncteze si sa accentueze, ea stie unde sa nuanteze sau sa inmoaie vocea atunci cand vorbeste cu puiul ei.

Cred ca asta a simtit si M. din prima clipa, o voce de mama ce isi insoteste micuta in minunata lume a aventurilor copilariei. 

L-am luat si noi la brat pe motanul lui Firicel, domnul Narcis, si am purces la drum!

In gradina ca de vis a lui Firicel, am intalnit, sub o frunza, un “pui de arici cu ochii mici”, care, atras de mirosul laptelui din castronelul domnului Narcis, s-a ratacit de mamica lui.

“Ia te uita! Ce-o mai fi si asta? Ai zice ca e soricel, dar n-am mai vazut pana acum soricei asa teposi! Ai grija, Narcis, sa nu te intepe la nas! ii striga ea motanului care incerca sa se lamureasca in felul pisicilor: mirosindu-l pe puiul de arici.”

Cu mic, cu mare, am plecat cu totii in cautarea mamicii puiului de arici:

” Narcis, motanul, alerga repede, repede, in stanga si in dreapta, spunandu-le tuturor ca un pui de airici s-a ratacit de mamica lui si trebuie neaparat sa o gaseasca. In scurt timp, lebedele incepura sa zboare pe deasupra gradinii, incercand sa vada de sus daca nu e vreo mamica suparata ca si-a pierdut puiul.”

Dar…va las pe voi sa descoperiti deznodamantul!

Mai apoi, ne-am asezat, impreuna cu Firicel, “la fereastra sa cu perdelute rosii”, pentru a constata miracolul din natura, trecerea de la un anotimp, la altul:

“- Ce-o mai fi si asta? Domnule Narcis, de ce nu mai sunt verzi frunzele copacilor din gradina? […]

– Repede, s-o intrebam pe Mama […]

– Mami, Mami… cineva a colorat frunzele din gradina! Ieri erau verzi si astazi, ia uite! […]

– E toamna, Firicel. […] Toamna nu este doar un pictor iscusit, ci ii place si sa teasa covoare din frunze colorate.

– De ce?

– Ca sa tina cald pamantului. Toamna vanturile sunt reci si soarele nu mai are la fel de multa putere sa incalzeasca pamantul. Ca sa nu-i fie frig, toamna asterne frunzele colorate care ii tin de cald pamantului. […]

– Iarna pune o paturica alba si pufoasa peste pamant si peste copaci. Ai sa vezi ca intr-o dimineata din noiembrie sau decembrie toate crengile copacilor vor fi desenate cu alb. “

Am aflat si de ce merg copiii la gradinita, cum arata o gradinita, o doamna educatoare…

Am trecut, cu mult haz, intelepciune si talc, impreuna cu printesa Imputicel, prin neplacerile pe care le aduce dupa sine proasta igiena corporala.

Am vazut cu ochii nostri cum arata o pasare maiastra, si ne-am minunat de faptul ca mananca nici mai mult, nici mai putin de sapte stafide!

“Secretul ciocolatei” este perfecta, nu doar pentru copilasi, ci si pentru parintii acestora! Sfaturile primite sunt utile, logice, numai bune de urmat.

Toate cele sapte povesti sunt fascinante, educative, antrenante, insa M. s-a “lipit” iremediabil de cea numita “O poveste despre ingeri”.

Daca nu de mult, ii citeam M-ei despre bunicii care imbatranesc (Bunicii mei sunt speciali), azi, mana in mana cu Firicel, a aflat cum acestia devin ingeri dupa ce isi termina treaba pe pamant:

“Uite cum stau lucrurile. La inceput, cand tu erai mica, inainte sa te nasti, erai sus in Ceruri si, asezata pe un norisor, te uitai spre Pamant […] Ei bine intr-o zi cand priveai in jos, ne-ai vazut pe noi…

– Pe vooooi? se mira Firicel.

Da. Si ai zis: Vaaai uite-o pe mamica mea! Uite-l pe taticul meu! Ia sa ma duc eu repejos la ei ca tare sunt singuri pe-acolo, fara mine. Si-ai venit pe lume!

[…] In fiecare zi cresti cate putin […], intr-o zi, un alt copilas o sa te priveasca de sus si o sa zica: uite-o pe mamica mea. Si ai sa fii si tu mamica!

[…] Si cand bebelusul tau va fi copil mare si eu imi voi fi terminat treburile pe-aici, am sa ma duc sa ma odihnesc pe un norisor. Si daca am fost destul de cuminte si mi-am facut bine treaba pe Pamant, am sa devin Inger cu aripi albe. Iar tu n-ai sa plangi, pentru ca ai sa stii ca de acolo, de sus, eu te privesc si te ocrotesc asa cum pe Buni o ocroteste acum mama ei si cum ea ne va ocroti pe noi, cand va veni vremea ca si ea sa se odihneasca pe un nor.”

Da, aceasta poveste i-a placut M-ei cel mai mult si am eu o senzatie ca nu este singurul copilas care reactioneaza in acest mod. 

I-a placut mult, dar s-a lasat si cu plansete amare, caci ea nu accepta inca nici in ruptul capului ideea despartirii de mami si de tati, deci vom mai avea mult de citit si de lucrat la acest capitol. 

Am aflat si ca suntem bunicii lui Fufu, iar jocul ce a urmat a mai inviorat atmosfera si alungat lacrimile…

Cel putin ea si-a intrat perfect in rolul de mamica, in ultimul timp dorind pana si sa o si hraneasca in modul cel mai natural posibil…

Firicel, ne-am simtit minunat in lumea ta, in care ne-ai primit cu atata caldura. Te imbratisam cu mult drag, iar motanului Narcis ii aplicam, pe nasuc, un pupic pufos, ca de zapada usoara (cat sa nu-i deranjam blanita alba).

(4 ani si 2 luni)